Localitatea Mingir este cunoscută documentar cu acest nume din sec. al XVIII-lea, dar începuturile unei vieţi româneşti în această zonă trebuie raportate cu multe secole în urmă (sec. al XV, 23 iunie 1519), pe când aşezarea purta un alt nume, un nume românesc, precum satele din vecinătate Horjeşti, Scorţeşti (astăzi Cărpineni), Hudiceni (astăzi Voinescu), existente încă pe vremea domniei lui Ştefan cel Mare.
Actualul Mingir e menţionat pe o hartă topografică din 1774 şi în documentele de hotărnicire din anii 1774, 1775, 1798 ş.a.
Apare amintit aici şi un cătun Topal-Murză, al cărui nume a rămas să-l poarte până astăzi, sub o formă redusă şi uşor modificată, o vâlcea din hotarul satului – Tobalu.
Numele Mingir l-au dat vechii aşezări autohtone tătarii tribului mengir al nogaicilor de Bugeac, care, în sec. al XVII-lea, şi-au întins stăpânirea spre nord, acaparând noi şi noi pământuri, până aproape sub codrii Lăpuşnei.
Către sfârşitul sec. al XVII-lea, domnitorii Moldovei, printr-o înţelegere cu Poarta Otomană, stabiliseră o zonă de separare între hoardele tătare şi populaţia băştinaşă, în cuprinsul căreia, la periferia sa de vest, se afla şi câşla Mengir.
Această zonă se măsura în ore de mers pe jos – 32 de ceasuri în lungime, de la Prut la Nistru, şi 2 ceasuri în lăţime, de unde îşi trage vechea denumire a zonei – „cele două ceasuri” (un ceas de mers pe jos era echivalent cu aproximativ 6 kmdistanţă).
Hotarul de nord al „celor 2 ceasuri” începea de lângă satul Mingir şi trecea mai departe pe lângă satele de astăzi Ceadâr, Orac, Caracui, Moleşti, Gangura, Geamăna, Luţeni (astăzi Ţânţăreni) şi, pe râul Bâc, până la satul Gura Bâcului de pe Nistru.
